Aparent, la Washington, după
mai bine de şapte ani, învoiala Băsescu – SUA merge netulburată înainte. Oferta
sa pentru instalarea în România a scutului antirachetă american, miile de
soldaţi trimişi în Irak şi Afganistan, monitorizarea terorismului internaţional,
facilităţi aero şi portuare acordate militarilor americani, sprijinul pentru
iniţiativele diplomatice ale Statelor Unite în Est, toate acestea au făcut ca
popularitatea lui să se menţină în cercuri ale birocraţiei politice din
Capitala Americii şi se pare că, acolo, nu se ia în calcul, încă, o înlăturare
a personajului înainte de 2014. La fel pe centura oraşului, la Pentagon şi în
comunitatea de informaţii.
Evident, la Bucureşti, tot după mai bine de şapte
ani, lucrurile stau diametral opus. Contractul Băsescu – România, ignorat
cap-coadă de către primul, a fost rupt în bucăţele de români, rezilierea lui
oficială este o chestiune de timp, de timp scurt. România este într-un faliment
economic şi moral total, preşedintele s-a prăbuşit pe penultimul loc în
sondajele de popularitate, puţin înainte de „alţii – 2%”. Simpatia populară a
fost înlocuită de o ostilitate deschisă, generalizată. De războiul tuturor
împotriva unuia singur. Probabil că nici Nicolae Ceauşescu nu a fost atât de
singur în decembrie 1989, pe cât este Băsescu astăzi, printre conaţionalii săi...
Dar,
falimentul intern al regimului de la Bucureşti nu este unic. O evaluare corectă
a prestaţiei lui Băsescu în beneficiul Washingtonului, de la instalarea sa la
Cotroceni şi până în momentul de faţă, dezvăluie o surpriză de proporţii,
anume că serviciile oferite de către preşedintele român
americanilor le-au produs acestora, de şapte ani încoace, mai mult ghinion şi mai
multe pagube, decât avantaje. Războiul din Irak, unde Băsescu a fost un „aliat
special şi prieten personal” (Bush jr.), a adus
fostei administraţii acuzaţii de hoţie şi corupţie, Americii acuze de
unilateralism egoist, iar lumii un antiamericanism
aproape globalizat. Apoi, cu Băsescu în preajmă, piază rea de nădejde, administraţia
actuală nu ştie cum să împacheteze mai repede şi să plece din Afganistan, unde
a devenit limpede că nu poate câştiga niciodată. Tot pe mâna de lemn a lui
Băsescu, „cel mai convingător avocat al strategiei globale a Americii în
regiunea Mării Negre” (?!, Bruce
Jackson, komisar neoconservator pentru Europa de Est, la 8 martie 2005), s-a
ales praful de încercările fostei administraţii Bush de a deschide Marea Neagră
pentru interesele petroliere şi portavioanele Americii. De asemenea, cu Băsescu
păgubos de serviciu (loser) al Washingtonului la Kiev şi Tbilisi, s-au dus pe
Apa Sâmbetei şi fostele iniţiative politico-diplomatice americane în spaţiul
ex-sovietic – „revoluţiile portocalii” din Ucraina şi Georgia, şi intrarea
acestor ţări în NATO. În ce priveşte monitorizarea teroriştilor internaţionali
în România, precum şi închirierea unor facilităţi la baza aeriană Kogălniceanu
şi în portul Constanţa, chiar a fost nevoie de înţelegeri cu un lider contestat
de peste 90% din populaţie şi cu guvernul său nepopular? Nu puteau fi ele obţinute cu un guvern normal, într-o ţară normală, prietenoasă istoriceşte cu America de 264 de
ani, de la întâlnirea lui Benjamin Franklin cu preotul Samuel Damian, venit din
Transilvania la Philadelphia? În sfârşit, şi în ultima afacere politico-militară făcută de Băsescu cu
Statele Unite toamna trecută, anume scutul antirachetă american în România, a
început să se simtă mâna deocheată, legată cu blestem greu, a liderului român.
În sensul că, potrivit unor rapoarte de ultimă oră ale Pentagonului şi
Congresului, proiectul se confruntă de
pe acum cu întârzieri majore (2020!), depăşiri prohibitive de costuri şi
probleme tehnologice şi este deja pus în mod serios sub semnul întrebării. S-au
gândit la toate aceste risipe şi neîmpliniri strategice acei birocraţi
guvernamentali de la Washington şi din împrejurimile lui, care, de peste şapte
ani, ţin ca gaia maţu’ la prietenia, imunitatea şi impunitatea unui „aliat special”? „Special” în sensul că aproape tot ce
atinge, acasă sau afară, se duce de râpă. De asemenea, s-a sesizat schimbarea dramatică din
comentariile postate de cititori la articole în presa românească privind
relaţiile româno-americane, din 2004 şi până astăzi? Pozitive, decente, exprimând aproape toate satisfacţie şi
speranţă în urmă cu ani, în prezent majoritatea lor sunt critici violente la
adresa lui Traian Băsescu, dar şi a SUA, ca partenere ale sale. De ce trebuie
să sufere, să se ducă în jos, imaginea Americii, de ce rămâne conectată stupid la
imaginea unui politician în cădere liberă în propria sa ţară?
Există
explicaţii pentru această împotmolire nefericită a părţii americane, ea ţine de
câteva neajunsuri şi grevează stăruitor prestaţia managementului politic de
după anul 2000. De atunci încoace, descumpănită de schimbările majore din lume
şi cu un început, se pare, de scleroză, America se străduieşte să conserve
trecutul apropiat, vremea când nimeni şi nimic nu-i contesta leadershipul
mondial, mai degrabă decât să investească în viitor. Acesta este primul motiv
pentru care Băsescu, fosila vie a unei politici externe americane îndepărtate –
opt ani sunt o perioadă de timp foarte lungă pentru evoluţiile extrem de rapide
actuale – este încă un partener „în viaţă” pentru unii funcţionari
guvernamentali de la Washington. Apoi, a doua pricină a longevităţii sale în
graţiile câtorva birocraţi politici şi militari din D.C. este că acestora nu
prea le pasă de lumea exterioară, nu ştiu multe despre ea, par să fi fie
victimele mai vechi ale demagogilor de la posturile Fox de radio şi de
televiziune, şi nu se omoară să-şi amintească nici măcar de experienţa trecută
a Americii. Au uitat momentele când aceasta a renunţat la prietenia cu lideri
detestaţi de propriile lor popoare, după ce a văzut că are de-a face cu Constituţii
democratice terfelite, regimuri antipopulare, terorism civic, dosare politice
şi procese trucate contra liderilor naţionali ai Opoziţiei, societăţii civile
şi ai sindicatelor, cu cenzură, represiune brutală şi fraude electorale.
În
aceste momente, cursul evenimentelor politice din România ia o cotitură
radicală. Este o chestiune de puţine zile şi săptămâni, ca Opoziţia să-şi
asigure controlul Parlamentului, guvernarea şi victoria în alegerile pentru
administraţiile locale. Şi apoi să se decidă împreună cu toţi românii,
democratic şi constituţional, soarta preşedintelui. Iar acei birocraţi politici
şi militari de la Washington, menţionaţi mai devreme, ar face bine dacă ar sta
deoparte...
La
Bucureşti, un preşedinte habar nu are de cuvintele rostite de Abraham Lincoln
acum 150 de ani: „...această
naţiune, în grija Domnului, va cunoaşte libertatea renăscută, iar guvernul, al
poporului, prin popor şi pentru popor, nu va pieri de pe Pământ”. La Washington,
nimeni, absolut nimeni nu trebuie să renunţe, sau să risipească drepturile sale
din naştere şi valorile tradiţionale ale Americii, aşa cum au fost ele înscrise
de un mare preşedinte în „Adresa de la Gettysburg”. Din respect pentru imaginea
Americii, pentru propriile lor persoane şi pentru poporul român, prieten.
Radu
Toma
