vineri, 22 iunie 2012

Plagiatorul Traian Băseascu


            De aproape opt ani de zile, monopolizată în interes personal de către preşedintele Băsescu, politica externă a României a ajuns o zonă calamitată. Motivaţia acestui eşec este faptul că însăşi sursele de inspiraţie a acestei politici – strategiile unilateraliste şi antieuropene ale fostei administraţii americane George Bush jr. în regiunea Mării Negre – au cunoscut o înfrângere usturătoare. La vremea respectivă, Băsescu a plagiat fără scrupule litera şi spiritul unor texte politice de la Washingtonul oficial, dar şi comportamentul arogant, agresiv al neoconservatorilor faţă de Europa toată, de la Atlantic la Urali. Aşa după cum, în urmă cu 6-7 ani, minţi lucide afirmau că Irakul a fost Stalingradul lui Bush, astăzi se poate spune că Marea Neagră a fost Stalingradul lui Băsescu.

            Plagierea şi promovarea, de către Traian Băsescu, a fostelor politici neoconservatoare ale administraţiei Bush jr. în regiunea Mării Negre, au adus României daune politice, economice, de imagine internaţională şi morale considerabile, şi s-au produs astfel:
           
            la 9 martie 2005, liderul neoconservator Bruce Jackson a susţinut declaraţia politică „Viitorul democraţiei în regiunea Mării Negre” (document clasificat, necunoscut publicului), în faţa Comitetului de relaţii externe a Senatului SUA, Subcomitetul pentru afaceri europene. În esenţă, Jackson a cerut Congresului patru lucruri: (1) să iniţieze măsuri revizioniste pentru anularea Convenţiei de la Montreux (1936) privind accesul în Marea Neagră, care prevede limitarea şi interzicerea prezenţei militare în Marea Neagră a unui stat neriveran, cu alte cuvinte să se impună Rusiei şi Turciei să accepte staţionarea, patrularea şi dreptul de intervenţie în Marea Neagră a Flotei a 6-a americane, din Mediterana; (2) să adopte o politică de confruntare deschisă cu Rusia, punct de vedere susţinut de Jackson cu o serie de atacuri de o violenţă extremă la adresa acesteia, cum ar fi: „activităţile criminale ale Moscovei” în zona Mării Negre, „neoimperialismul rusesc”, „Rusia reacţionară”, „să înfruntăm Rusia, comportamentul ei este inacceptabil”, „NATO şi OSCE trebuie să acţioneze pe toate litoralele Mării Negre”, „Rusia, putere străină în arealul Mării Negre” (?!); (3) în cuvinte aspre, s-a cerut şi pedepsirea Turciei, ca necooperantă în deschiderea Strâmtorilor, ca o ţară “de un anti-americanism strident”, “plecată pe o cale greşită”, “cu tendinţe politice negative”, şi (4) Senatul să susţină administraţia Bush în competiţia cu Uniunea Europeană în zona Mării Negre (au existat, la vremea respectivă, patru proiecte regionale privind zona Mării Negre, ceh, polonez, german şi francez), întrucât europenii vor ca ţările de la Marea Neagră să urmeze modelul de democraţie al Europei, într-un sistem european bazat pe valori liberale şi pe o securitate comună”, şi nu modelul american;

            la 10 martie 2005, deci după numai o zi, aflat în vizită la Washington, într-un discurs la Council on Foreign Relations Băsescu a lansat iniţiativa sa politică „personală”, cu titlul: „Marea Neagră – promovarea libertaţii, a democraţiei şi a stabilităţii regionale”. Dar, textul discursului a fost un plagiat ordinar, în spirit, literă şi intenţii politice, al intervenţiei din ziua precedentă a lui Bruce Jackson în Senatul american. Aşa-zisa „iniţiativă” lansată de Băsescu la 10 martie 2005, tot comportamentul şi toate deciziile sale ulterioare în materie de politică externă s-au dovedit a fi nimic altceva, decât copierea ad-literam şi aplicarea practică a textului menţionat al lui Bruce Jackson, astfel: (1) întocmai ca şi Bruce Jackson, revizionistul de ocazie Băsescu a cerut „internaţionalizarea Mării Negre”, ca Marea Neagră să devină „o a doua Mare Mediterană”. Adică a cerut un regim de liberă circulaţie, staţionare şi intervenţie pentru Flota a 6-a în Marea Neagră, adică ... anularea Convenţiei de la Montreux!; (2) evident, în discursul-program rostit la Council on Foreign Relations Băsescu nu a folosit cuvintele dure ale lui Jackson, nu a atacat sau obrăznicit Rusia. Apoi însă, în toţi cei şase-şapte ani care au urmat, plagiatul a fost mai mult decât evident, „elevul” şi-a depăşit cu mult „profesorul” (Putin „cârpă KGB-istă”, „aş merge în Rusia cu puşca în mână” etc. etc.), vara trecută a fost nevoie de ieşirea publică energică a ambasadorului Gitenstein, pentru a tempera şi rectifica declaraţiile agresive, imbecile ale preşedintelui faţă de foştii Aliaţi din Al Doilea Război Mondial; (3) fără să critice Turcia în discursul-program de „internaţionalizare” a Mării Negre, prin tot ceea ce a făcut ulterior –  o atitudine regională necooperantă, respingerea unor propuneri privind cooperarea economică în zonă, a proiectelor privind tranzitarea gazelor naturale ruseşti şi din zona Mării Caspice prin cele două ţări etc. – Băsescu a respectat întru totul poziţia administraţiei Bush faţă de această ţară, politica sa regională a dus la pierderea unor oportunităţi economice considerabile, şi (4) de peste şapte ani, preşedintele a respins orice încercare a vreunui partener european de a discuta, negocia şi implementa strategii de cooperare intraeuropeană în arealul Mării Negre, un alt plagiat „copy-paste” al preşedintelui, din textul lui Jackson, de la 9 martie 2005.

            De la plagiatul politic al lui Băsescu, din martie 2005, au trecut mai bine de şapte ani. Şapte ani în care America a scăpat fericită de Bush, de neoconservatori, de politicile lor aberante şi se aşteaptă să aşeze relaţiile sale cu europenii, cu Rusia şi cu Turcia, pe baze normale, cooperante. Şapte ani în care Rusia a rămas putere riverană la Marea Neagră, mare putere, şi se aşteaptă să reseteze într-o configuraţie win – win relaţiile cu America. Şapte ani în care Turcia a devenit o putere respectată la Marea Neagră şi un jucător apreciat în lumea islamică şi în conflictul din Orientul Mijlociu. Şapte ani în care Rusia şi Turcia, au făcut paşi uriaşi una către cealaltă, aşa cum nu s-a întâmplat niciodată de peste 500 de ani.

            Şapte ani, la trecerea cărora constatăm că Traian Băsescu este ultima relicvă rămasă în Europa şi, probabil, în întreaga lume, din vremurile întunecate ale fostei administraţii Bush jr. Un plagiator neruşinat şi fără Dumnezeu, care se zbate, încă, să prindă un avion şi să mai ajungă la o destinaţie. Pentru a murdări Europa şi Marea Neagră cu seminţele şi mai negre ale discordiei, moştenite la 9 martie 2005 de la Bruce Jackson...

            Băsescu trebuie oprit să mai urce pe avioane. Şi să plagieze, să plagieze mai grav decât toţi plagiatorii mai mici sau mai mari din România la un loc. Trebuie oprit cu orice preţ. ACUM. Aceasta este lecţia serii târzii de 20 iunie, când mi-am văzut un prieten din tinereţe, zbătându-se între onoare şi dezonoare. Între viaţă şi moarte. Întins pe o targă.

Radu  Toma 


Viitorul democraţiei în regiunea Mării Negre”
(declaraţia lui Bruce Pitcairn Jackson
în faţa Comitetului de relaţii externe a Senatului,
Subcomitetul pentru afaceri europene)
9 martie 2005


Domnule preşedinte, domnilor membri ai subcomitetului, vă mulţumesc pentru oportunitatea de a vorbi despre starea democraţiei din  regiunea Mării Negre, precum şi  despre posibilităţile pe care  marile transformări democratice din această regiune le oferă politicii SUA. Aş dori să  încep prin a vă prezenta  trei  probleme majore:

(1)    Ce reprezintă regiunea Mării Negre şi din ce cauză  evenimentele din această zonă ar trebui să se afle în atenţia  acestui subcomitet, precum şi a factorilor de decizie politică din SUA?
(2)    În ce stadiu al evoluţiei transformărilor democratice se află statele din regiunea Mării Negre şi care sînt factorii  care întîrzie evoluţia  societăţii civile libere şi prospere în aceste state?
(3)    Cunoscută fiind importanţa strategică a regiunii, precum şi faptul că libertatea popoarelor care afirmă, că împărtăşesc valorile noastre este ameninţată, care ar trebui să fie politica Statelor Unite faţă de noile democraţii din regiunea Mării Negre?

Din punct de vedere istoric, Marea Neagră s-a aflat  la confluenţa  imperiilor rusesc, otoman şi persan şi a reprezentat scena centrală a “Marelui Joc” desfăşurat  în jurul ei, de-a lungul întregului secol 19. Graniţele regiunii Mării Negre, stabilite  în disputa  dintre marile puteri europene, în vremea Războiului Crimeei şi în primul război mondial, sînt  vizibile şi astăzi. Geopolitica regiunii rămîne puternic influenţată de caracterul intern şi de aspiraţiile politice externe ale puterilor regionale mai mari, am numit Rusia şi Turcia. Ţările mai puţin puternice, Ucraina, România şi Bulgaria, continuă să aspire la securitate şi  stabilitate  în  cadrul cooperării  regionale
şi, îndeosebi prin crearea unor relaţii mai strînse cu  instituţiile europene. Statele riverane mai mici, Moldova, Georgia, Azerbaijan şi Armenia urmăresc cu teamă  acţiunile puterilor regionale, invidiază puterile mijlocii, mai cosmopolite şi mai europenizate şi sîngerează la orice trepidaţie a plăcii tectonice pe care se află fostele puteri imperiale.
În prezent, aceeaşi factori care au făcut din regiunea Mării Negre o “gaură neagră” în istoria Europei, ne arată, că regiunea reprezintă un interes strategic real pentru Europa şi pentru Statele Unite. Trebuie făcute 6 observaţii majore, astfel:
1.     De secole, regiunea Mării Negre a fost punctul de intrare într-un Orient Mijlociu mai larg. Frontierele democraţiilor din regiune ating Siria, Irakul, Iranul şi ţărmurile Mării Caspice.  Astfel, la 1 martie 2003, Statele Unite au făcut o constatare deloc plăcută şi au priceput, că fără cooperarea cu statele din regiunea Mării Negre, cum ar fi Turcia, nu pot să acceseze cu uşurinţă zonele nordice ale Orientului Mijlociu lărgit. Fiecare putere europeană din secolul 19 a înţeles, că  acea putere care controla  regiunea Mării Negre,  putea să controleze şi cele mai importante zone din Orientul Mijlociu. Dacă dorim să reuşim în  eforturile noastre de democratizare a Orientului Mijlociu, va trebui, simultan,  să creăm şi o regiune a Mării Negre sigură, prosperă şi democrată;
2.     De la Marea Neagră a început “drumul mătăsii”, al comerţului cu Asia. În timp ce mătasea şi mirodeniile au pierdut mult din căutarea ce o aveau pe vremea lui Marco Polo, rezervele de energie ale Asiei Centrale devin din ce în ce mai importante pentru aliaţii noştri europeni şi pentru stabilitatea preţului mondial al petrolului. Astăzi, statele membre ale Uniunii Europene importă aproximativ 50% din necesarul lor de energie; în 2020, importurile  lor de energie se vor ridica la 70% din consum. Această cantitate sporită va fi trimisă Europei prin zona Mării Negre, cum ar fi conducta de petrol Baku-Tbilisi-Ceihan;
3.     Regiunea Mării Negre devine rapid o parte a Europei. Cu excepţia Croaţiei, toate ţările care aspiră să devină membre UE, sînt din zona Mării Negre. Se aşteaptă ca România  şi  Bulgaria   să  devină  membre  ale  UE  în  2007, iar  Turcia cîndva în
preajma anului 2014. Ţărmurile vestice şi sudice ale Mării Negre sînt, de asemenea,  graniţe ale NATO şi, în curînd, ale Uniunii Europene. Aceste elemente  au impresionat atît de mult pe şefii de stat ai ţărilor membre NATO, încît, la summitul de la Istanbul, din iulie 2004, Comunicatul Comun al NATO a recunoscut că regiunea Mării Negre este o parte esenţială a sistemului de securitate euro-atlantică;
4.     Cu toate acestea, nu  numai interesele Statelor Unite ne implică în regiunea Mării Negre, dar şi valorile noastre politice. Atît revoluţia trandafirie din Georgia, cît şi revoluţia portocalie din Ucraina au izbucnit  în ţări aflate pe ţărmurile nordice şi estice ale Mării Negre. Posibilităţile create  prin aceste revoluţii democratice nu numai că  au reprezentat, pentru preşedintele Bush, surse de inspiraţie pentru discursul la inaugurarea celui de al doilea mandat, precum şi pentru cuvîntarea sa recentă, de la Bratislava, dar  au schimbat şi structura politicii la Minsk şi Chişinău şi pînă la Alma Aty,  Bişkek şi Beirut. Fără îndoială,  cele mai mari şi mai dramatice schimbări democratice se produc, în prezent, în aceste părţi ale spaţiului euro-atlantic;
5.     Din păcate, nu numai speranţele, dar şi temerile noastre ne fac să ne îndreptăm  atenţia asupra acestei regiuni.  Cele mai tăioase şi mai periculoase fragmente din fosta Uniune Sovietică  sînt dispersate,  sub forma unui arc, pe ţărmul nordic ale Mării Negre. O centură de conflicte îngheţate porneşte din Transnistria, în Moldova estică şi ajunge, prin Abhazia şi Oseţia de Sud, în Georgia şi, apoi,  pînă la  înălţimile muntoase din Nagorno – Karabah, la graniţa dintre Armenia şi Azerbaijan. În fiecare dintre aceste conflicte îngheţate, create în cursul războaielor civile de pe vremea cînd imperiul sovietic era pe moarte, s-au purtat lupte brutale şi epurări etnice, iar ele pot izbucni din nou, în orice clipă. În Transnistria, Abhazia şi Oseţia de Sud, criminalitatea transnaţională a găsit un teren propice şi a stabilit o bază pentru traficul de arme, droguri, femei şi copii. Aceste activităţi criminale destabilizează  guvernele  ţărilor  din regiune, ameninţă
Europa cu traficul ilegal şi, în ultimă instanţă, reprezintă un pericol pentru Statele Unite, avînd în vedere faptul că organizatorii acestor activităţi au posibilitatea şi intenţia de a vinde arme şi tehnologii duşmanilor noştri;
6.     În sfîrşit, manifestarea cea mai negativă a obiectivelor urmărite de politica externă a Rusiei poate fi observată în partea nordică a zonei Mării Negre. Întrucît subcomitetul mi-a oferit anterior ocazia să prezint aspectele neoimperialismului rusesc în zonele pe care Kremlinul la consideră ca vecinătatea imediată a Rusiei, nu  voi mai repeta acele argumente.  Este suficient să spun că, fie că avem intenţia de a proteja noile democraţii împotriva interferenţelor şi constrîngerilor externe, fie că pur şi simplu sîntem preocupaţi de distrugerile pe care politica rusă le provoacă propriului popor, sîntem forţaţi să ne concentrăm atenţia asupra acestei regiuni.

Pe scurt, democraţiile din zona Mării Negre se află pe muchia de cuţit a istoriei, care  separă  politica imperialistă din secolul 19, de modernitatea europeană actuală. Forţele reacţionare din regiune (separatismul, aspiraţiile istorice ale Rusiei şi interesele criminale) preferă o revenire la acel sistem de echilibru al forţelor, în care cei puternici dominau sferele de interes, iar cei slabi erau slugile autocraţilor, sau ale cleptocraţilor. Pe de altă parte, reformatorii democraţi, care se consideră descendenţii direcţi ai conducătorilor “Solidarităţii” şi ai “Cartei celor 77”, care au eliberat  Europa Centrală şi de Est în 1989, aspiră şi ei să vadă, ca noile lor  democraţii să  urmeze traiectoria Poloniei şi a Republicii Cehe, într-un sistem european bazat pe valori liberale şi pe o securitate comună. Pentru Statele Unite şi Europa, o problemă cu consecinţe majore este următoarea: care dintre aceste forţe va reuşi să definească un sistem modern al Mării Negre? Pentru că o revenire la  politica trecutului ar putea să diminueze capacitatea noastră de a produce  schimbarea democratică în Orientul Mijlciu lărgit şi, de asemenea, să aducă daune securităţii energetice a Europei. Iar dacă noile democraţii vor eşua în încercarea lor,  de a face ca regiunea Mării Negre să

devină o parte a sistemului euro-atlantic, viaţa unui sfert de miliard de cetăţeni europeni va fi mai dificilă, mai dură şi, în mod inevitabil, mai scurtă.

 

II

Permiteţi-mi să trec de la o expunere generală privind arealul Mării Negre şi la prezentarea, pe scurt, a situaţiei democraţiei în statele din zonă, astfel fiind cumva mai lesne să descifrăm care sînt posibilităţile majore, precum şi factorii care încetinesc reforma şi integrarea politică.
Fără îndoială, România şi Bulgaria reprezintă cazurile de succes din Europa de sud-est şi de la Marea Neagră. Ambele au fost invitate să se alăture NATO în 2002, unde fac o figură frumoasă şi contribue la misiunile  de pace din Afganistan şi Irak. Aşa cum am spus, ambele speră să adere la Uniunea Europeană la 1 ianuarie 2007, devenind lideri în regiunea lor, pe drumul către circuitul instituţional al  Europei. Cei doi factori care  încetinesc  dezvoltarea politică şi economică a României şi Bulgariei sînt  corupţia  guvernamentală adînc înrădăcinată  şi un sistemul legislativ slab şi adeseori  compromis. Chiar şi în acest caz există, însă, lucruri pozitive. În cursul recentelor alegeri prezidenţiale  din România, problema corupţiei a dominat, pentru prima dată, campania  electorală şi l-a propulsat pe reformatorul Traian Băsescu în funcţia de preşedinte al statului. Guvernul său a lansat  o ofensivă pe scară largă  împotriva corupţiei din guvern şi din lumea afacerilor. Deşi timpul s-a scurs demult, alegerile viitoare din Bulgaria pot să ofere o ocazie similară de accelerare a  reformei.  În mod cert, România şi Bulgaria sînt două democraţii ale căror perspective pe termen lung par extrem de promiţătoare.
Cu totul întîmplător, preşedintele Băsescu soseşte astăzi la Washington pentru a se întîlni,  mîine, cu preşedintele Bush şi cu membri ai Senatului. Preşedintele Băsescu este unul dintre cei mai elocvenţi susţinători unei strategii ample, privind regiunea Mării Negre, care are în vedere progresul prosperităţii şi întărirea democraţiei în întreaga zonă. Scopul său nu este altul, decît  acela  de  a  face, ca   Marea  Neagră  să

devină “o a doua Mare Mediterană” sub aspectul securităţii comune,  a cooperării politice şi comerciale.
La 17 decembrie 2004, Turcia a finalizat o etapă istorică fundamentală, cînd Uniunea Europeană a fost, în sfîrşit, de acord ca această ţară să înceapă negocierile de aderare. În ciuda acestei confirmări a destinului european al Turciei, există  semnale serioase, că situaţia dramatică, legată de identitatea naţională şi geopolitică a acestei ţări, este departe de a se fi rezolvat şi că Turcia  ar putea intra într-o etapă dificilă şi problematică. În iunie 2004, pentru a menţine o formă oarecare de hegemonie regională, Turcia a avut un rol principal în blocarea  operaţiunii “Active Endeavor”, de monitorizare de către NATO a Mării Negre.  Pe plan intern, Partidul PK, aflat la putere, pare să fi abordat o cale şi mai greşită, caracterizată de antiamericanism strident, de anti-europenism cultural şi de o xenofobie renăscută. Imaginile prezentate ieri de către BBC, din timpul unei demonstraţii, în care femei tinere protestau în mod paşnic pentru drepturi politice şi erau bătute cu bestialitate de poliţie, reprezintă cel mai recent eveniment din evoluţia negativă a situaţiei.
În ce priveşte politica externă, în perioada mandatului primului ministru Erdogan, Turcia a rupt în mod discret relaţiile strategice cu Israelul, a refuzat să negocieze cu Armenia deschiderea graniţei lor comune (obstrucţionînd, astfel, negocierile asupra provinciei Nagorno-Karabach) şi a cerut Statelor Unite să impună un tratament draconic populaţiei kurde din Irak. În termeni diplomatici, Turcia a devenit “necooperantă”.
Probabil că cele mai îngrijorătoare semnale sînt informaţiile referitoare la discuţiile dintre Turcia şi Rusia privind o politică coordonată în regiunea Mării Negre, discuţii care vor fi, fără îndoială, purtate  pe socoteala democraţiilor mai mici, pro-europene. Motivaţia comportamentului negativ al Turciei  este un caz clasic  de insecuritate resimţită de o mare putere, precum şi teama că Turcia  îşi va pierde identitatea distinctă în incertitudinea economică şi demografică a Europei moderne. Sperăm ca tendinţa negativă din politica Turciei să fie legată de evenimentele din Orientul Mijlociu şi  de  problemele şi contradicţiile  întîmpinate  de  către  un guvern
islamic secular în cursul integrării europene, mai degrabă decît ca o reacţie  faţă de înflorirea democraţiei în  statele din jurul Mării Negre. Fără îndoială, că Turcia a intrat într-o perioadă periculoasă atît pentru sine cît şi pentru relaţiile sale cu SUA, care impune să fie analizată cu o atenţie deosebită.
Ucraina este, poate, cea mai bine cunoscută şi cea mai inspiratoare  democraţie din regiunea Mării Negre. Triumful lui Victor Iuşcenko şi al poporului ucrainean este, fără îndoială, evenimentul cel mai semnificativ  în dezvoltarea democraţiei în Europa, de la căderea Zidului Berlinului  încoace.  Preşedintele Iuşcenko  şi primul ministru  Iulia Timoşenko au de rezolvat o problemă de o importanţă copleşitoare. În primul şi primul rînd,  ei trebuie să menţină unitatea unei naţiuni,  în condiţiile în care trebuie să realizeze reformele necesare, pentru ca Ucraina să devină o democraţie europeană.
Anul cel mai periculos pentru o nouă democraţie este primul an, iar pentru Ucraina  perioada critică   a început deja  şi va dura pînă la alegerile parlamentare din martie  2006. În această perioadă definitorie, de 12 luni, Victor Iuşcenko va trebui să rezolve problemele create de  conducerea criminală din perioada Kucima, să definească şi să negocieze  regulile jocului pentru comunitatea de afaceri şi să facă progrese semnificative atît în ce priveşte “Planul de Acţiune” stabilit în programul “Politica de bună vecinătate”, al Uniunii Europene, cît şi să intensifice dialogul cu NATO.  Fiecare dintre aceste sarcini este extrem de dificilă, dar noul guvern trebuie să le rezolve întîi pe acestea, precum şi multe altele, şi trebuie să o facă în aşa fel, încît să convingă populaţiile din Kiev, Lviv şi Doneţk că vor avea un viitor comun într-o Ucraină unită, cu vederi pro-occidentale. Sarcinile cele mai dificile vor fi stabilirea  unor practici transparente de derulare a afacerilor, precum şi eliminarea “economiei cenuşii”, fără a se recurge la naţionalizări pe scară largă, ceeea ce ar distruge încrederea investitorilor străini şi ar  inflama în mod periculos resentimentele existente în diverse  regiuni.
Alt pericol pentru democraţia ucraineană este ostilitatea Moscovei faţă de democraţiile   europene   din   spaţiul   ex-sovietic,   precum   şi  teama  că   reformele

democrate încurajează  clanurile criminale, care  au  dominat  pînă  acum  “economia cenuşie”  a Ucrainei. Este trist, dar necesar, faptul că stabilitatea şi securitatea oferite de calitatea de membru al Uniunii Europene şi al NATO se află dincolo de orizontul imediat, la o distanţă de cîtiva ani. Statele Unite şi aliaţii noştri europeni trebuie să apeleze la toată forţa lor diplomatică şi economică,  pentru a fi preveni ca Rusia, sau grupări criminale încurajate de Rusia, să submineze guvernul Iuşcenko. Trebuie să sprijinim poporul ucrainean în eforturile sale istorice.
Revoluţia democratică din Georgia este ceva mai puţin cunoscută, decît cea din Ucraina, dar a ieşit învingătoare în condiţii şi mai vitrege. Georgia, sub conducerea preşedintelui Mişa Şaakaşvili, a finalizat în mod strălucit primul an de reformă, în decursul căruia provincia Adjaria, anterior dezmembrată, se află din nou sub jurisdicţia guvernului constituţional de la Tbilisi. După toate semnalele existente, ca de exemplu, acceptarea ei în programul  “Millenium Challenge Account”, Georgia  îşi îndeplineşte toate angajamentele privind reforma economică, precum şi transformarea democratică a societăţii şi a guvernului. Totuşi, ca şi Ucraina, Georgia a întîmpinat  o serie neîntreruptă de obstrucţii serioase din partea Rusiei. Guvernul rus a refuzat să  se conformeze obligaţiilor tratatului internaţional  privind retragerea  trupelor sale din fostele baze sovietice de pe teritoriul  Georgiei şi a sprijinit masiv forţele separatiste din Abhazia secesionistă. La sfîrşitul anului trecut, Rusia a blocat misiunea  de pace a OSCE din  Oseţia de Sud, cu scopul de a continua activitatea ilegală de transportare a armelor  şi a explozivilor, prin Tunelul Roki, destinate grupărilor paramilitare  din Oseţia de Sud. Iar la summitul OSCE  din  decembrie, de la Sofia, Rusia a forţat OSCE să înceteze operaţiunea de monitorizare a frontierei nordice a Georgiei cu Inguşeţia, Daghestan şi Cecenia. Acţiunile Rusiei s-ar putea  să reprezinte  cîntecul de lebădă al  OSCE;  trebuie să fim siguri  că aceste acţiuni nu vor avea acelaşi efect şi în cazul Georgiei democratice.
În ciuda încercărilor Rusiei de a destabiliza guvernul Saakaşvili, democraţia georgiană   continuă   să   se   maturizeze  şi   a   fost   destul    de   puternică,   ca    să

depăşească momentul  decesului tragic al  primului ministru Zunab Zhvania, un artizan al revoluţiei trandafirii.  Dacă democraţiile ar putea  fi comparate cu  echipele sportive, Georgia ar fi echipa olimpică de hochei a SUA, din 1980. Ca şi echipa olimpică americană de la Lake Placid, deşi pleacă cu şansa a doua, Georgia  este pe cale să cîştige. Mi se pare că Georgia are o calitate esenţială, anume acea perseverenţă  erozivă, care a animat mişcările democratice din Polonia, Republica Cehă, Slovacia şi din Ţările Baltice împotriva monolitului sovietic: georgienii sînt mai preocupaţi şi mai dornici să lupte pentru democraţie, decît sînt forţele reacţionare dornice să reinstaureze autocraţia şi   un regim criminal, nelegitim.
În contrast cu celelalte ţări, statele mai mici din regiunea Mării Negre, Moldova, Azerbaijan şi Armenia păstrează mai multe din caracteristicile autocraţiilor post-sovietice, decît democraţiile europene nou apărute. Pînă acum, într-o măsură mai mare sau mai mică, recentele alegeri nu au întrunit standardele europene. Partidele de opoziţie sînt  hărţuite, iar candidaţii opoziţiei sînt ameninţaţi, aducîndu-li-se  acuzaţii penale, sau, pur şi simplu,  sînt întemniţaţi. Atît societatea civilă, cît şi presa liberă se află sub constrîngeri dure, aşa cum puteţi constata în cazul recentei asasinări a unui editor al unui ziar al opoziţiei, la Baku. În cea mai mare parte, factorii  majori care încetinesc dezvoltarea democratică a Moldovei, Azerbaijanului şi a Armeniei sînt persistenţa “conflictelor îngheţate” pe teritoriile lor, precum şi efectul negativ pe care aceste conflicte le are  asupra dezvoltării lor economice şi a politicii interne. Disputa nedecisă dintre guvernul Moldovei şi clanul Smirnov, din Transnistria,  a făcut ca activităţile criminale şi corupţia să prolifereze în întreaga  Moldovă şi a servit preşedintelui Voronin drept scuză pentru  limitarea libertăţilor politice,  atît ale cetăţenilor moldoveni, cît şi ale presei. În acelaşi fel, impasul din Nagorno Karabah a servit la menţinerea  elementelor extremiste atît în viaţa politica azeră, cît şi în cea a Armeniei şi a reuşit să  izoleze ambele ţări, astfel încît acestea nu pot conlucra cu vecinii lor de la Marea Neagră şi cu instituţiile euro-atlantice.
Această scurtă trecere în revistă  a democraţiilor mature, nou-născute, sau în stadiu de gestaţie  din  regiunea  Mării  Negre,  scoate  în  evidenţă  un  anumit  tip de
democraţii, prinse şi zdruncinate, pe de o parte, între dorinţa popoarelor lor de a avea un viitor european şi toate libertăţile  economice  şi  politice  oferite de un asemenea viitor şi, pe de altă parte, constrîngerile unui trecut brutal. Pe scurt, aceasta este o regiune a Europei în care viitorul democraţiei este încă riscant.

III

Dacă afirmaţiile mele sunt corecte, atunci când susţin că arealul Mării Negre este o zonă  cu un potenţial democratic enorm, dar unde democraţia se confruntă cu riscuri, politica Statelor Unite trebuie să fie una de sprijinire a  noilor democraţii, de descurajare, sau de respingere a puterilor străine, care vor să intervină în evoluţia lor, şi aceea de a le asigura, că instituţiile euro-atlantice către care privesc, le sunt deschise. Am de făcut şase recomandări acestui subcomitet, privind politica SUA, în general:
1. Să accelerăm  evoluţia principalelor democraţii din regiune. Perspectivele pentru democraţie în regiunea Mării Negre  vor creşte substanţial prin integrarea oficială a României şi Bulgariei în Uniunea Europeană. Integrarea lor trebuie să rămînă, în continuare, la data de 1 ianuarie 2007, pentru a asigura şi alte state din regiune, că posibilitatea de integrare europeană este reală şi că reformele dureroase îşi au  recompensele lor: securitate şi prosperitate. Statele Unite pot sprijini România şi Bulgaria în realizarea acestui obiectiv, prin “exercitarea de presiuni” asupra lor, pentru realizarea reformei în justiţie şi pentru respectarea unor standarde stricte în comportamentul oficial. Departamentul Apărării  al SUA ar trebui să ia decizia, deja întîrziată, de a  repoziţiona bazele SUA din Europa în locaţiile oferite de guvernul român, în vecinătatea oraşului Constanţa. Nimic nu ar ilustra mai clar, că Statele Unite împărtăşesc punctul de vedere al Uniunii Europene, decît faptul că securitatea şi stabilitatea în regiunea Mării Negre este esenţială securităţii euro-atlantice;
2. Să reformăm şi să adaptăm instituţiile noastre, pentru a le face funcţionale în regiunea Mării Negre. Instituţiile existente, cum ar fi NATO şi OSCE, trebuie să fie adaptate, ca să poată acţiona în serviciul democraţiei, pe toate litoralele  Mării  Negre.
- 11 -
Trebuie să revizuim  decizia  de a se bloca extinderea operaţiunii “Active Endeavor” în Marea Neagră şi este necesar să punem capăt arhaicei Convenţii de la Montreaux, care  este   adeseori   invocată,   ca  o  justificare  pentru   a   interzice   misiunile   de supraveghere ale NATO de a trece prin Bosfor. De asemenea, trebuie să  cerem OSCE să-şi îndeplinească responsabilităţile privind menţinerea păcii şi monitorizarea întregii regiuni. Chiar dacă  acţiunile noastre în ceea ce priveşte NATO şi OSCE vor avea succes, regiunea Mării Negre va  rămîne o zonă în care lipsesc instituţiile necesare. Iniţiativele regionale, cum ar fi confuza GUUAM (Georgia, Ucraina, Uzbekistan, Azerbaijan şi Moldova), sau muribundul “For de Cooperare Economică a Mării Negre” nu  acoperă aceste goluri. Prin urmare, trebuie să conclucrăm cu liderii regionali, cum ar fi preşedintele român Traian Băsescu, cu preşedintele Georgiei, Saakaşvili şi cu preşedintele Ucrainei, Iuşcenko, în vederea creerii de structuri noi pentru o strategie a Mării Negre;
3. Să înfruntăm atît Rusia, cît  şi Turcia. Este imposibil să realizăm ceva palpabil în regiunea Mării Negre, fără  voinţa de a înfrunta  Rusia, atît  timp cît  comportarea acesteia este  de neacceptat. Dar trebuie, de asemenea, să comunicăm şi Turciei, fără menajamente, că ne aşteptăm, ca prietenii şi aliaţii noştri să sprijine celelalte state democrate şi să acţioneze  pentru  rezolvarea paşnică  a conflictelor din regiune. Numai pentru simplul fapt, că oficialii ruşi s-au supărat, cînd   am  spus că  otrava folosită împotriva lui Iuşcenko  şi explozivul utilizat în maşina-capcană  din Gori, Georgia, provin din Rusia, nu înseamnă că trebuie să ignorăm această comportare.  Numai pentru simplul fapt că oficialii turci au fost indignaţi, atunci cînd am menţionat genocidul săvîrşit de autorităţile otomane împotriva civililor armeni, în primii ani ai secolului trecut,  nu înseamnă că, admiţînd realitatea istorică, aceasta nu ar trebui să fie adusă în discuţie între aliaţi democraţi. Dacă vrem să avem succes acolo unde democraţia este confruntată cu riscuri, trebuie să clarificăm tot ceea ce vrem şi ceea ce facem;
4. Să se stabilească priorităţile conflictelor îngheţate. Începînd cu conflictul din Transnistria, negociatorii   noştri  trebuie  să-şi  dubleze  eforturile  de  găsire  a   unor
- 12 -
soluţii creatoare. Revoluţia portocalie din Ucraina a deschis posibilitatea de a se pune capăt activităţilor criminale din Transnistria, precum  şi  conflictului secesionist cu guvernul constituţional de la Chişinău. Cu toate  acestea,  pentru  ca negocierile să fie
finalizate într-o manieră pozitivă,  trebuie să lărgim aşa-numitul  “format” pentagonal, prin includerea în negocieri a Uniunii Europene şi a României, ca parteneri esenţiali şi constructivi. În Nagorno-Karabah trebuie să presăm Azerbaijanul şi Armenia, ca să revină la negocieri serioase şi  să insistăm ca aceste negocieri să reînceapă din punctul la care au ajuns la întîlnirea din 2001, de la Key West. În sfîrşit, trebuie să arătăm că sîntem mult mai hotărîţi şi mai  entuziaşti, atunci cînd părţile  întreprind acţiuni semnificative  pentru  realizarea păcii.  Planul de pace  înţelept al preşedintelui Mişa Saakaşvili pentru Oseţia de Sud a fost “salutat”  printr-o tăcere desăvîrşită la Bruxelles şi Washington, ceea ce este  de-a dreptul uimitor. Aceasta este, de asemenea, o atitudine lipsită de sensibilitate şi demonstrează o lipsă totală de atenţie;
5. Să armonizăm programele pentru sprijinirea democraţiei, ale SUA şi ale Uniunii Europene. Atât programul american “Millenium Challenge Account”, cât şi programul “Politica  de bună vecinătate”, al Uniunii Europene,  au fost create pentru a acorda asistenţă democraţiilor în formare, în eforturile lor  de accelerare a dezvoltării economice  şi de întărire a capacităţii  instituţiilor democratice existente. Atât Statele Unite, cât şi Uniunea Europeană sunt active în zona Mării Negre, dar încă nu există o  coordonare oficială între ele. Cele patru libertăţi: accesul liber la pieţe, mobilitatea forţei de muncă, libertatea investiţiilor şi cea a călătoriilor, stipulate în programul european, sunt în acord deplin cu ceea ce Statele Unite pot oferi în privinţa securităţii şi a ajutoarelor de dezvoltare. Este, deci, esenţială o coordonare mai strânsă. De asemenea,  trebuie să  cerem unor  ONG –uri finanţate de către Congres, cum ar fi “National Endowment of Democracy”, IRI şi NDI să organizeze un spectru mai larg de activităţi pentru sprijinirea democraţiei.  Alegerile nu sunt singurele evenimente care au importanţă în arealul Mării Negre. Întărirea societăţii civile, libertatea presei şi întărirea opoziţiei parlamentare sunt, de asemenea, foarte importante;
- 13 -
6. Să ne concentrăm asupra Ucrainei. La bine şi la rău, extinderea şi caracteristicile  democraţiei în zona Mării Negre vor fi definite, în mare măsură, de succesele şi eşecurile schimbării democratice din Ucraina. Fără o Ucraină  democratică, va fi greu
de realizat pacea în Moldova, iar democraţiile din sudul Caucazului vor fi izolate de Europa.  Situaţia finală din Ucraina ar putea să fie răspunsul la întrebarea care ne frământă încă din anul 1989: Care este dimensiunea Europei?” Dacă  revoluţia portocalie va izbîndi, iar instituţiile europene vor menţine o politică a “uşilor deschise” faţă de candidatura Ucrainei, pentru a deveni membră a NATO şi a Uniunii Europene, atunci putem să presupunem că toate democraţiile de la Marea Neagră vor avea un loc în Europa şi, într-o bună zi, chiar şi Rusia.

Domnule preşedinte, cred că ceea ce se întâmplă în regiunea Mării Negre poate fi începutul etapei finale pentru înfăptuirea unei Europe întregite şi libere. În cei  cinci ani rămaşi din acest deceniu, cred că transformările democratice, rapide, din Europa  Centrală, Estică  şi acum din sud-estul Europei, se vor încheia, având drept rezultat o nouă şi mult mai mare comunitate a democraţiilor euro-atlantice.  Deşi schimbările democratice sunt, în ultimă instanţă, responsabilitatea statelor din regiunea Mării Negre, Statele Unite au un rol semnificativ, atât în sprijinirea, cât şi în  protejarea acestor tinere democarţii. Cât de bine ne vom juca rolul, seva putea constata în viaţa a zeci de milioane de oameni, iar aceasta se va reflecta în viitorul Occidentului.
          Vă mulţumesc, domnule preşedinte.



Comentarii la discursurile lui Bruce Jackson şi Traian Băsescu
de la 9 şi 10 martie 2005, la Washington, D.C.

             În realitate, iniţiativa politico-diplomatică „personală” anunţată de Traian Băsescu în Capitala SUA, în primăvara lui 2005, de ”internaţionalizare a Mării Negre” i-a aparţinut în întregime lui Bruce Jackson, ideolog şi emisar al administraţiei neoconservatoare George Bush jr. Se impun cîteva observaţii, astfel:
            1. textul lui BJ a fost rostit la Washington, în faţa Subcomitetului senatorial pentru afaceri europene, la 9 martie 2005. “Cu totul întâmplător”, după cum îi minţea BJ pe senatori, Băsescu sosea în aceeaşi zi la Washington. A doua zi, la 10 martie, el prezenta la “Council on Foreign Relations”, iniţiativa sa politică „personală”, cu titlul “Marea Neagră – promovarea libertăţii, a democraţiei şi a stabilităţii regionale”. Era exact textul lui BJ, dar fără atacuri dure contra Europei, Rusiei şi Turciei;
            2. printr-o neglijenţă crasă, BJ îl demască pe Băsescu, că acesta este, în fapt, executantul ofensivei neoconservatoare antiruse în zona Mării Negre, citez: “Preşedintele Băsescu este unul din cei mai elocvenţi susţinători ai unei strategii ample privind regiunea Mării Negre etc.” Deci susţinător”, nu iniţiator;
            3. În audierea sa, BJ cere făţiş Congresului să ia măsuri revizioniste pentru anularea Convenţiei de la Montreux (1936) privind regimul Mării Negre,  care  prevede  interzicerea  prezenţei  militare  în  Marea Neagră a unui stat neriveran, citez: “Trebuie să revizuim decizia de a se bloca extinderea operaţiunii ‘Active Endevor’ în  Marea  Neagră  şi este necesar  să  punem  capăt  arhaicei   Convenţii  de   la Montreux, care este adeseori invocată  ca  o  justificare pentru a interzice misiunilor de supraveghere ale NATO să treacă prin Bosfor”. Spus pe româneşte, Rusia şi Turcia nu acceptă ca Flota a 6-a să staţioneze şi să patruleze în Marea Neagră şi să intervină, unde Washingtonul consideră că este cazul. Revizionistul de ocazie Băsescu cere acelaşi lucru, anularea Convenţiei de la Montreux, dar o numeşte  altfel decît BJ, anume “internaţionalizarea Mării Negre”. Îl cităm iarăşi pe BJ, care îl demască a doua oară pe Băsescu: “Scopul său (al lui Băsescu, n.n.) nu este altul, decât acela de a face ca Marea  Neagră  să  devină ‘o a doua  Mare  Mediterană’ (citat din Băsescu, n.n.)  etc.”.  “O  a doua Mare Mediterană” înseamnă, în fapt, o mare cu Flota a 6-a în ea. Pentru faptul că vrea să aducă portavioane americane în faţa celei mai mari flote a Rusiei, la Sevastopol şi la 12 mile marine de principalele instalaţii de transport de petrol şi gaz rusesc către lume, cum îşi imaginează Băsescu, că va găsi vreodată iertare la Moscova?  Mareşalul absolvent de Saint Cyr s-a oprit la Nistru, iar căpitanul absolvent de marină comercială la Galaţi vrea la Taşkent! Şi-a pus Rusia în cap mai rău ca Antonescu. Cum îşi imaginează că va putea, vreodată, să afle dialog şi înţelegere la UE, când Spania, Grecia şi Italia au închis, de decenii, bazele Flotei a 6-a de pe litoralul lor, iar Germania lichidează ultimele vestigii militare americane de pe teritoriul ei?;
            4. atacurile lui BJ contra Rusiei sunt extrem de dure, troţkistul vorbeşte chiar de “activităţile criminale” ale Moscovei. Se poate spune că alocuţiunea sa în Senatul SUA, fără a conţine cuvântul “război”, este un îndemn la ceva dincolo de diplomaţie şi negocieri, îl cităm: “neoimperialismul rusesc în vecinătatea  imediată a Rusiei”; “distrugerile pe care politica rusă le provoacă propriului popor”; “Rusia reacţionară”, “discuţiile dintre Rusia şi Turcia se poartă  pe  seama  democraţiilor  pro-europene”, “ostilitatea Moscovei faţă de democraţiile europene”, “să prevenim, ca grupări criminale încurajate de către Rusia să submineze guvernul Iuşcenko” (70% din ucraineni vor să revină la Rusia, conform sondajului Institutului Internaţional din Kiev, deci 70% din poporul ucrainean este o “grupare criminală”, conform lui BJ); “guvernul rus refuză să se conformeze obligaţiilor tratatelor internaţionale”, “Statele Unite trebuie să respingă puterile străine care intervin în noile democraţii din  arealul  Mării  Negre”, “NATO şi OSCE trebuie să acţioneze pe toate litoralele Mării Negre”, “să înfruntăm Rusia, comportarea ei este inacceptabilă” etc. Derbedeul neoconservator numeşte Rusia “putere străină” la Marea Neagră, mare pe ţărmul căreia, la Bizanţ, Olga, soţia lui Igor, se creştina la 957, aceşti neoconservatori paranoici riscă să declanşeze, iarăşi, Marele Război pentru Apărarea Patriei. Spre a-şi camufla patronii, Băsescu nu suflă niciun cuvânt împotriva Rusiei, dimpotrivă, în discursul lui de la 20 ianuarie a.c., la întâlnirea anuală cu membrii Corpului diplomatic acreditat la Bucureşti, a preaslăvit-o în trei pasaje, s-a dat prietenul ei şi a invitat-o la cooperare. Presimte, cu instinctul şmecherului vaporean, că are de-a face cu barosanul cartierului;
            5. în cuvinte aspre, BJ cere şi pedepsirea Turciei, ca “necooperantă” în deschiderea Bosforului pentru Flota a 6-a, plecată pe o cale greşită, de “antiamericanism strident, antieuropenism şi xenofobie”, cu “tendinţe politce negative”, “intrată într-o perioadă periculoasă” şi cere Senatului SUA “să înfruntăm Turcia”. Băsescu, în “haine de camuflaj”, în acelaşi discurs cu ambasadorii, se referă elogios şi la importanţa Turciei în zona Mării Negre;
            6. BJ declară fără ocolişuri că SUA se află în competiţie şi cu Europa, în ce priveşte stabilirea influenţei în zona  Mării Negre, afirmînd că Cehia şi Polonia (deci Germania şi Franţa din spatele lor), ar vrea ca ţările de la Marea Neagră să urmeze modelul lor de democraţie europeană şi nu altul, că ar vrea să le vadă “într-un sistem european bazat pe valori liberale şi pe o securitate comună”. Apoi, evident preocupat de faptul că America neoconservatoare are în faţă un adversar redutabil, Europa occidentală,  se  întreabă:  “Care  dintre  aceste forţe va reuşi să definească un sistem modern al Mării Negre?” Băsescu ştie că sponsorii lui, neoconservatorii, cărora le datorează Cotroceniul, sunt pe ducă şi că urmează să dispară de la Casa Albă în 2008. La fel ştie şi licheaua  de  BJ, care,  iată, de un an şi jumătate a dispărut din România, fără să-i mai pese de Băsescu, după ce l-a băgat în necazuri. Chinuit de aceeaşi întrebare de mai sus, ca şi BJ, Băsescu a plecat la Viena, nu pentru că trebuia neapărat să se opereze acolo, ci pentru că a priceput, că trebuie să dreagă busuiocul cu UE. Sau măcar să încerce să vadă dacă stă cineva de vorbă cu el;
            7. în sfârşit, în textul prezentat Senatului, BJ repetă insistent, de trei ori, că “România trebuie să intre în UE la 1 ianuarie 2007”. Departe de a cere un favor pentru România, BJ a urmărit doar să  grăbească  lucrurile,  întrucât se  aştepta, ca, într-o zi nu foarte îndepărtată,  UE să reacţioneze sever faţă de Băsescu. Şi iată că acest lucru pare să se întâmple. Amânarea pentru la toamnă a deciziei de aderare, nu este numai urmarea faptului că România nu este pregătită. Ea este, în primul rând, consecinţa faptului că România lui Băsescu este aservită administraţiei neoconservatoare Bush şi că a iniţiat acţiuni dăunătoare geopoliticii şi echilibrului strategic european. Este ceva care Barosso nu putea să o spună pe şleau la Bucureşti, zilele trecute. Europa, care urăşte milităria şi războiul, nu are nevoie de zăngănit de  arme  şi  portavioane   nucleare   americane   în apele ei. Băsescu a luat-o în glumă când,  anul  trecut, Franţa, Germania şi apoi toată Uniunea Europeană  şi-au  manifestat   nemulţumirea  profundă faţă de axa nou creată Bucureşti-Londra-Washington. Nu a înţeles avertismentul europenilor.

(New York, feb. 2006)